Trup stingher

Rătăcind printre fulgi, cu paşi mici, lenţi,
călcând ca pe aer,
un fir de viaţă, trup îmbrăcat în negru,
îşi plimba tristeţea în zori.
Ochii ca de pământ, durere i se citea pe chip,
din ceaţă, coboară-ncet pe-o aţă, lumina
ce-i îmbrăcă chipul îndurerat, tremurând, ca de gheaţă.
Trăgând după ea tristeţi ce-i înconjoară inima
în plumb şi gânduri îngheţate-n iarnă,
tânjeşte şi speră, luptă şi iartă.
Din fericirea durerii ea şopteşte timpului să
treacă şi luminii toată, să se reverse-n fiecare noapte.
Atât de departe ajungând sufletul ei, încât ea rămâne
şi uită de lume, zâmbeşte şi spre un alt orizont priveşte.
Ridică-n pace ochii ei spre cer, spre infinit
şi speră la iubirea ce nu este, dar va veni.
Văzu fericirea în chip senin, zăreşte amintiri şi întrebări mii.
De ce singurătatea loveşte doar în suflete deja pustii?

De ce singurătatea loveste la ore târzii?
De ce singurătatea se udă doar cu lacrimi?
Întrebări multe, paşii îi calcă urma,
întunericul se lasă din nou peste ea, în ea,
sufletul ei cade-n genunchi şi totul parea precum rugăciunea.
Ninge cu iertare
Ninge cu suspine
Ninge cu lacrimi
Ninge cu singurătate,
cu durere şi păcate.
Ninge pe-un fir de viaţă
Ninge fără de speranţă
Ningea peste ea, ningea peste sfârşitu-i.

Rugă

Purtătorule de iubire, iarna e aici, e aici,
e aproape şi se scurge pe sufletul meu şi mi-l îngheaţă,
mi-l îneacă într-o iarnă fără anotimp, fără timp şi fără noi.
Atât de singură-s în mine, şi mă rog, şi sper
ca dintr-o lume de iubire, să primesc măcar un strop.
Tristeţea lumii e toată-n mine, e aici îmi înconjoară sufletul,
iar durerea mea, în cuvinte mi-o ascund, şi mă rog, şi sper.
Şi simt c-o lume mă înghite şi merg spre negură,
spre van, şi simt cum braţele mă dor şi prin palme
tăceri necunoscute cad, iar astăzi, Doamne,
mi-s mâinile străine de alte gânduri ce mă dor.
Nu pot să scriu, nu ştiu cum să mă îmbrac în linişte,
când ca-ntr-un mormânt, în lumea mea mă-nchid
şi mă scufund în gol, în mări de tristeţi şi dor.
Gândurile mi-s negre şi le culeg rând pe rând,
din suflet curg râuri de lacrimi şi plâng.
Clădind acum altare de singurătate, căci mai târziu
va fi prea târziu, aştept veşnica lumină în sufletul pustiu.
Noaptea-i atât de frumoasă şi luna la fel şi-mi amintesc
de locuri prin care am trecut şi-am adunat amintiri
si gânduri ce acum mă adâncesc  şi-mi rod
tot prin mine, furtună de dor şi durere.
Astăzi cad, Doamne, şi mă rog, şi sper, şi mi-s mâinile
reci şi îngheţate în lumi alungate, pierdute şi tăcute.
Simt totul cu durere şi pe toate le primesc,
tristeţea mea o ştiu şi-o ocrotesc,
dar, Doamne, viaţa mi-e răscoală şi aproape că furtuna asta
înfometată, îmi curăţă din mine, tot ce iubesc.
Astăzi simt totul cu durere şi, Doamne, din gândurile mele
aripi îmi fac şi zbor spre cer.

Poate liniştea..

Poate tăcerea ne va spune cu ale sale taine
ce s-a ales din noi doi.
Azi nu mai ştiu,
nu mai ştiu ce gust are lumea fără paşi în doi,
cum îmi va mai atinge soarele sufletul,
câte gânduri pustii şi negre vor trece iar şi iar
prin mine..
Poate liniştea ne va scălda în alb şi în speranţă,
căci eu te iubeam când tu striveai c-o privirea
încetul cu încetul,
ce s-a clădit în chinuri, în sufletul meu.
Am spus.

Am spus acum mult timp,
ţie ţi-am spus sau poate mie,
mă voi opri să-ţi mai închin şir de cuvinte,
gânduri neînţelese, tristeţi efemere şi
iubire în tot.

E timpul unui moment mut, e timpul pentru linişte.
O să-mi scald sufletul în linişte şi mă voi opri
să mă gândesc că esti infinit în sufletul meu
şi mereu prezent în orizonturile mele.
Au fost vise, mii de vise care mi-au înfipt singurătate
în suflet,
mii de lacrimi care au curs din pământul ochilor mei,
au fost zile şi nopţi negre,
momente cu noi, cu râsete demonice şi uitare de toate,
a fost iubire, a fost fericire.. şi doar atât.
A fost viaţă peste tot, în tot.

Mi s-a înfipt în suflet dorinţa de a merge pentru tine,
de a fugi spre infinitul sufletului meu,
de a te întâlni din nou, căci doar acolo te găsesc.
Dar de ce?
Nu astăzi. Nu. Astăzi mă chinuie prea mult,
mâine la fel.
Mâine.. o altă zi ce-mi va înceţoşa privirea,
drumul lung şi-mi va omorî orice speranţă.

Ce rost mai are?
Ce rost mai are când totul e aici, acum,
totul trece şi din nou, şi din nou,
totul reapare, aduce suferinţă şi tristeţe
sufletului..
Am spus. Am spus cu dureri pe umeri,
speranţe şi dezamăgiri,
am spus, mă voi opri să-ţi mai închin
gândurile şi iubirea.

Suflet singur

Câtă singurătate zace într-o lacrimă?

Câte lacrimi zac în noi, suflete reci?

În mine, suflet singur, rece, de plumb,

bântuit de gânduri negre-n noapte,

în tine, suflet nepăsător.. şi al nimănui.

Singurătatea-ţi suflă printre gene

din al ei veşmânt de amintire bolnavă,

iar lacrimile-ţî curg, şi curg, şi-s reci

şi parcă-ţi ard sufletul şi-ţi macină oasele.

Dar câtă singurătate zace-n într-o lacrimă?

Dar câte lacrimi zac în noi, suflete reci?

Nu o să aflăm în veci câte sunt

De unde vin şi de ce vin

De ce atâta durere în singurătate?

Vin lacrimi,spulberă tot şi spală durerea

O face mai puternică, o adânceşte

Inima nu poate face faţă avalanşei

Se va preda, prea multă durere

Prea multe lacrimi triste şi pline de singurătate

Bucăţele se desprind de pe inimă

Şi încep să se piardă în marea de lacrimi

Ce zace înăuntrul nostru gol

Nimic nu mai ascultă de creier

Toate sunt controlate de tristeţe

De singurătatea care a dat târcoale

Şi pare că nu vrea să piardă teritoriul

Proaspăt câştigat

Nu, nu avem şanse de câştig

Totul e.. negru, inundat, dureros

Şi, mi-am dat seama de ceva

E mai bine aşa, singurătatea e bună

E bună pentru că te învaţă să lupţi

Lacrimile te învaţă că ai nevoie să te descarci

Să urli şi să te exteriorizezi

De asta ai nevoie, ştiu ce zace în tine

Lasă aşa, să nu intervii

Totul vine de la sine, totul are un sens

Durerea te va învăţa că oricând

Poţi fi iar rănit, tu doar te obişnuieşti

În durere.. nimic mai mult

Atât, de rest vreau doar
Lacrimi..

Prima provocare, prima poezie scrisă împreună cu o prietenă, Mădălina. http://madutbalcan.blogspot.ro/

Doar singurătate

Tu.  Tu, suflet nebun, ce stai închis într-un
corp ruginit de demult.
Tu, suflet nebun, speriat de lume,
suflet pustiit şi întristat,
eşti singur şi înconjurat de gânduri cenuşii
şi-ndurerate.
De-atâta vreme zaci în singurătate,
nimeni n-a mai trecut, nimeni nu te-a mai mângâiat
c-un gând bun, c-o speranţă.. cu iubire.

Privirea mi-e ţintă. Spre geam, spre infinit.
Afară-i furtună, la fel cum e-n mine.
E timp încărcat cu întuneric,
e timp pentru singurătate.
Oricine poate fi singur, oricând.
Nu-i aşa?
Şi plouă. Afară-i un vânt nebun
si vreme-n durerată şi totu-i
îmbrăcat într-un întuneric crunt.

În mine aşteaptă amintirile şi speranţele,
de-aceea privirea mi-e ţintă, spre geam,
spre tine.
Eu zac aici
şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine..
Şi-aştept.

Te-am găsit rătăcindu-mi prin gânduri
si te-am ucis cu greu din mine.
Acum îmi înţelegi singurătatea?

Degeaba te-aştept şi sper, şi strig.
Am obosit la câtă singurătate şi tristeţe
am adunat în pumni.
Dulci iluzii, amintiri sau speranţe.
Stoluri de gânduri şi oameni
prin minte-mi trec
şi pe faţă un ultimul sărut mi se scurge,
şi el singuratic, înghiţind a nopţii chemare .
Zadarnic singurătatea înfioară o nefiintă
cu mii de amintiri ce-aşteaptă
o privire stranie şi-un suflet cald, un altul.
Voi pleca de vei vrea, suflet nebun, ce stai închis
într-un corp ruginit de demult.

Trecut

Ianuarie cu gust trist de primăvară
linişte şi frig
ură fără iubire
dor şi lacrimi.
Locuieşti în inima mea,
de aceea niciodată nu ştii de ce sunt tristă.
Tu eşti acolo, tu eşti privitor necunoscut
pierdut în infinit, printre gânduri mergi mereu.
Cândva tu îmi astâmpărai singurătatea,
te ştiam acolo, undeva, fericit,
trăind în mine, cu mine, mereu.
Erai pe chip şi în ochi,
prin vise trecute, gânduri şi speranţe nu demult pierdute.
Erai lumină şi-mi purtai fiinţă
printre oameni trişti.
Tu iubeai locul meu,
eu eram mereu acolo
şi tăceam şi din cer cădeau lacrimi,
rar ajungea o rază de soare
să-ţi ia locul din ochii mei şi
să-mi încălzească mână care mereu o aştepta
pe a ta.
Sufletul meu de oţel, înfipt în piatra timpului,
e stingher şi aflat într-o fericre fără nume,
fără timp,
ce cândva ne unea..
Au trecut ani,
timp,
gânduri negre,
iubirea nu mai e.
iubirea n-o faci,
n-o construieşti.
Ea există.
Era acolo,
a fost cândva
şi nu mai este.

Niciodată unul. Niciodată iubire. Niciodată noi.

Tu încă iubeşti locul ei,
ea încă iubeşte tăcerea
şi iubirea-i ţine locul.

Eu aici. Tu acolo.

Scriu de noi, de dor, de iubire, de mine fără de tine..
Şi oasele tremură la tristeţea
şi la singurătatea sufletului meu.
Din durere nu am primit niciodată nimic.
Şi ce să primim? Şi de ce?
Nu e frig, e durere, e tremur şi.. cădere.
Cenuşă din noi, din sentimente.
Suflet din plumb şi zăpadă pe sentimente.
Niciodată unul.
Eu aici. Tu acolo.
Eu iubire.Tu doar tu.
Niciodată unul şi mereu un gol între noi,
între sufletul meu de plumb şi sufletul tău.
Timp greu pe sufletul meu
în lume searbădă, cu umbre şi fără rost.
Cine suntem noi? De ce doi si niciodată unul?
Sunt aici şi oasele-mi sunt sub tremurul tristeţii.
Visez vise pe care nu le-am visez,
şi am în suflet umbre pe care nu le cunosc.
Acum doar împrăştii tristeţe pe foi.
Scriu de tine, de dor, de iubire şi de mine fără de tine..
Dar tu...?
Vânătoarea de speranţe prin gândurile mele s-a încheiat.
Niciodată noi.
Eu aici. Tu acolo.
Eu aşteptare. Tu tăcere.
Mulţe sentimente vii în tine din aşteaptările mele.
Dragul meu, se apropie timpul nostru.
Timpul greu pe sufletul meu acum şi mereu..
Noi?
De ce nu acum? Dar când?
Vezi, multe întrebări fără răspuns. Şi răspunsurile când?
De ce nu acum?
Eu sunt singură şi tristă. Îţi ascund în mine fiecare tristeţe
şi degeaba mă minţi, îţi ştiu gândurile şi tainele,
amintirile şi speranţele.
Eu sunt singură şi pierdută.
Iată dragul meu, timpul este greu pe sufletul meu,
eu plec,
tu pleci,
şi amândoi vom fi mereu, aici, vom rămâne.
Poţi să-mi fii umbră şi fericire, credinţă şi iubire,
gând şi speranţă
sau tristeţe şi durere infinită,
dar măcar vom fi amândoi.
Eu aici. Tu acolo.
Mereu ai vrut să mă întorc, dar ai ales tăcerea în locul meu.
Tu tăcere. Eu dorinţă.
Acum totul e altfel.
Nu am învăţat să te urăsc, nu am vrut
am învăţat să-ţi fiu iubire şi bine.
Am învăţat să-ţi fiu eu,
aşa cum mi-ai spus în seara aceea când fugeam de mine
ai venit, m-ai luat de mână si mi-ai spus să mă opresc
şi să fim amândoi.
În zadar..
Eu aici. Tu acolo.
Tu pleci
însă un aer vechi al amintirilor pe mine mă opreşte,
îmi stă în cale.
Tăcerea ta o fi?
Eu sunt aici, aici voi rămâne. Tu vei fi acolo, vei fi doar tu.