Noapte târzie

Te ţin de mână şi-ţi sărut fruntea, în loc de soare,

 aici plânge luna. 

În seara ce-nghite chipuri,

îţi privesc ochii înconjuraţi de stele mii,

în iubirea eternităţii de-o clipă.

Eşti lângă mine şi te chem, şi te strig

şi de-aş pleca de-aici, sufletul înnourat mi-ar fi.

Călător prin gânduri îti sunt, şi fug, şi sper, şi râd,

şi singuri suntem şi înconjuraţi de tăcerea 

ce sparge orice zgomot trecător.

Iubirea-mi pare-n gândul tău,

un mare semn de întrebare, 

o simţi şi crezi în ea, tu, oare?

Şi singuri suntem, înconjuraţi de tăcerea asta

limpede şi trecătoare,

iar luna trimite lumină spre sufletele noastre 

întunecate de atâta tristeţe ce zace în ele 

de-atâta amar de vreme..

Culege-mi lumina lunii din pământul ochilor şi 

omoară-mi dorul cel însetat din mine.

E tristete, e o noapte stranie şi târzie..

De cand, tu, oare, in suflet nu-mi mai locuiesti?

Si de-ai şti.. cât de mult îmi lipseşti,

Mi-s oasele de dor fărămiţate 

şi gândurile întunecate-n durerea iubirii uitate.

În adâncu sufletului pierdut te simt,

urli-n mine şi vrei iubire, e atâta tăcere şi-atâta haos

şi deloc iubire.

Ce-mi faci din suflet? 

Mi-l răscoleşti, urli-n mine şi vrei iubire,

în tacere te inec şi cu iubire te-n grop înapoi.

Te ridic şi îţi dau viata şi din nou te iubesc

până-n răsărit si te ingrop din nou în apusul sufletului

din noaptea târzie.