Neînţelesul dor

Te-aş privi când dormi şi ţi-as dona câte
puţin din iubirea mea,
atunci când dăinuie un suflet în linişte
şi în adieri de dor.

Ţi-aş mângâia sufletul cel de neînţeles

cu picături de fericire ce-ţi vor spăla

întreaga tristeţe,

ţi-aş întări urma de iubire din ochi

şi ţi-aş visa coşmarul efemer,

ţe-aş face să zâmbeşti cu toate oasele

şi să-mi iubeşti necunoscutul.

Împrăştii mii de gânduri şi sufletul
 mi se destramă în fire subţiri de iubire.
Vin iarăşi zile seci, zile fără tine şi fără iubire,
zile sărace de tine şi de noi.
Ţi-aş mai spune ceva, orice,
dar eşti pe lânga cuvintele mele,
le ignori, le omori.
Treci pe lânga mine ca o pală de vânt,
tu suflet înjumătăţit şi îmi chinui nefiinţa 
ce mi se scaldă într-o mare de dor,
sub un cer sters de culoare,
unde şi luna şi stelele
poate chiar şi soarele,
de tine, un suflet înjumătăţit,
se-ascund, şi-şi caută nuanţe a iubirii.
Acum, poate mai mult ca niciodată,
am nevoie de nişte stele, de un cer precum marea,
de o rază ce să-mi lumineze calea,
să-mi îmbrăţişeze sufletul ,
şi să-mi salveze nefiinţa
din mare asta a neînţelesului dor.