M-am gândit să-ţi mai scriu ceva..
de mult tu lipsit din versuri îmi eşti,
iar gândurile nu le-am mai aşternut pe foaie,
căci tu, în gânduri nu prea-mi mai eşti.
Suntem două corpuri, doua fiinţe şi
poate două goluri pline de amintiri.
Nu te cunosc,
în mine tu-mi eşti doar tu,
fără chip, fără nume.
Nu ştiu unde-mi eşti, unde ai fugit,
nu ştiu ce mă doare şi de ce-mi lipseşti.
Pe-aici e pustiu şi numai umbre
umbre de oameni trişti şi cu
zâmbete mâhnite şi îngheţate.
Ţi-aş spune pe nume, te-aş chema să vii,
să fii cu mine, să stai din nou în mine,
să-mi încălzeşti gândurile şi să-mi
trăieşti fiecare emoţie,
te-aş atinge, ţi-aş mângâia tâmplele,
ţi-aş săruta fruntea cum numai eu ştiu.
Am scris de atâtea ori,
doar eu, târziu în noapte.. îmi era dor.
De cine oare?
Atunci când noapte rezumat mi-era mereu.
Umbre de oameni trişti mereu vor fi, nu?
Şi eu mereu te voi iubi, nu?
Te voi iubi şi seara când fugit din gânduri îmi vei fi,
te voi iubi şi dimineaţa, atunci când
soarele în inimă-mi va răsări,
te voi iubi şi când timpul n-o să-mi ajungă.
Te voi iubi..
Îţi scriu şi îmi imaginez cum te lupţi cu zilele..
Te lupţi cum mă lupt şi eu cu zilele
astea goale, secate de noi, oare?
Eşti tu, acel suflet pe care uitării ar fi trebuit să-l dau, însă
cu căldură eu încă te pastrez în mine, oare?
Plec, iubindu-te.
Plec s-arunc puţină culoare pe umbrele triste,
dar mă întorc şi o să-ţi mai scriu scrisori
albe, pătate de timpul hain şi grăbit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu