Îmi eşti

Mi-ai sărutat fruntea în chemarea nopţii târzii,
mi-ai mângâiat sufletul în grăbita dimineaţă,
şi-ai lăsat un ultim sărut să curgă grăbit,
pe obrazul îndurerat şi singur.
Te-ai îndepărtat singur spre apus,
uitând de răsăritul sufletelor noastre,
mi-ai fugit printre gânduri
în seara târzie, când
luna părea să cânte la pian,
printre miile de stele..

Privirile noastre, pierdute în zare,
printre miile de suflete ce-şi plimbă dorul,
şi ale noastre suflete, despărţite,
fugind pe nisipul ce se-ntinde pentru noi,
valurile ce se sparg la mal,
ne stropesc cu nerusinare şi ne
mângăie cu blândeţe tălpile..
Aş vrea să-ţi spun multe acum,
dar cum să vorbesc cu un apus?
Aş vrea să-ţi spun că-mi eşti bine,
infinit, dor, iubire.. şi totuşi,
malign, lacrimi şi suferinţă,
aş vrea să-ţi spun că-mi eşti dimineaţă
în ora târzie şi neagră din noapte,
că-mi eşti primăvara în fiecare
toamnă,
că-mi eşti tu,
tu, al meu etern,
că-mi eşti, poate totul,
dar răsăritul e aici,
iar eu aş vrea să vii,
să-mi stergi acel ultim sărut de pe obraz,
luminează-l, iubeşte-l şi uită-l..


Aş vrea să-ţi spun că totul s-a sfârşit, iar noi, ca picaturile de ploaie pe asfaltul fără de viaţă, grăbite am cazut..